CONDUCEREA SPIRITUALĂ A OMULUI ŞI A OMENIRII- Rudolf Steiner


Oratoria I din III

Rudolf Steiner 6 Iunie 1911

I

Omul care reflectează asupra lui însuşi ajunge curând la convingerea că în afară de Eul, pe care-l cuprinde cu gândirea, simţirea şi impulsurile sale de voinţă deplin conştiente, mai poartă în sine un al doilea Eu, mai puternic. El devine conştient cum se subordonează acestui al doilea Eu, ca unei puteri superioare. În orice caz, la început, omul va simţi acest al doilea Eu ca o entitate inferioară faţă ceea ce el cuprinde cu fiinţa sa sufletească deplin conştientă, clară, şi care înclină spre adevăr şi bine. Şi el se va strădui să învingă această entitate inferioară.

Printr-o autoexaminare mai intimă putem afla însă şi altceva despre acest al doilea Eu. Dacă facem în mod repetat un examen retrospectiv a ceea ce am trăit sau făcut în viaţă, vom descoperi în noi ceva deosebit. Şi această descoperire o vom găsi-o cu atât mai importantă cu cât înaintăm în vârstă. Dacă ne-am întreba: „Ce ai făcut şi ce ai vorbit într-o anumită epocă a vieţii“, am afla că am făcut o seamă de lucruri pe care le înţelegem abia la o vârstă mai înaintată. Înainte cu şapte, opt ani, sau poate cu douăzeci de ani, am făcut lucruri despre care ştim absolut precis: abia acum, după multă vreme, mintea ta este în stare să poată înţelege lucrurile pe care le-ai făcut sau le-ai vorbit atunci. Mulţi oameni nu fac asemenea descoperiri pentru că nu-i preocupă această problemă. Dar dacă omul face asemenea incursiuni repetate în sufletul său, ele devin extrem de rodnice. Căci din momentul în care omul îşi spune: cu mulţi ani înainte am făcut lucruri pe care abia acum încep să le înţeleg; atunci mintea mea nu era coaptă pentru a înţelege lucrurile pe care le-am făcut ori le-am vorbit; din momentul în care facem o descoperire de acest fel, în sufletul nostru apare următorul sentiment: ne simţim parcă ascunşi în sânul unei puteri bune care stăpâneşte în adâncurile propriei noastre fiinţe, începem să dobândim din ce în ce mai mult încrederea că, de fapt, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, nu suntem singuri în lume, şi că tot ceea ce înţelegem, ce putem făptui în mod conştient, nu este decât o mică parte din cele ce săvârşim în lume.

Dacă facem această experienţă în mod repetat, putem ridica la nivel de practică a vieţii un lucru care, teoretic, poate fi uşor înţeles. Teoretic este uşor de înţeles că omul nu ar ajunge prea departe în viaţă dacă ar trebui să facă tot ceea ce face cu o minte pe deplin conştientă, cu o inteligenţă atotcuprinzătoare. Pentru a înţelege aceasta teoretic, nu avem decât să facem următoarea reflecţie. În care epocă a vieţii săvârşeşte omul cele mai importante fapte pentru existenţa sa? Când lucrează mai înţelept asupra lui însuşi? El face aceasta aproximativ de la naştere până în momentul pe care şi-l mai poate aminti când, mai târziu, priveşte asupra anilor ce s-au scurs din existenţa sa pământească. Dacă încercăm să ne aducem aminte de cele ce am făcut înainte cu trei, patru, cinci ani şi mergem ulterior înapoi, din ce în ce mai mult, ajungem la un anumit punct al copilăriei, dincolo de care nu ne mai amintim nimic. Cele ce s-au petrecut dincolo de acest punct, ni le pot povesti părinţii sau alte persoane, dar amintirea proprie ajunge numai până la un anumit punct. Acesta este şi momentul în care omul a învăţat să se simtă un Eu. La oamenii a căror amintire nu depăşeşte normalul, trebuie să existe întotdeauna un asemenea punct în viaţă. Dar înaintea acestui punct, sufletul omenesc a făcut cele mai înţelepte lucruri în om, şi mai târziu, după ce omul a ajuns la conştienţă, niciodată el nu putea efectua asupra sa ceva mai măreţ şi mai grandios ca cele săvârşite din temeliile subconştiente ale sufletului în primii ani ai copilăriei. Căci noi ştim că prin naşterea sa omul aduce în lumea fizică roadele vieţilor pământeşti anterioare. Când omul se naşte, creierul său fizic, de exemplu, este încă un instrument foarte imperfect. Sufletul omului trebuie să elaboreze mai întâi în creier structurile subtile care fac din el instrumentul de manifestare al facultăţilor sufleteşti. De fapt sufletul omenesc, înainte de a fi deplin conştient, lucrează asupra creierului în aşa fel încât el poate fi folosit la manifestarea tuturor facultăţilor, predispoziţiilor, însuşirilor, ş.a.m.d., care aparţin sufletului, ca rezultat al vieţilor pământeşti anterioare. Această muncă asupra propriului nostru corp este condusă de legi care sunt mai înţelepte decât tot ceea ce poate face mai târziu omul deplin conştient asupra sa. Şi, ceva mai mult, în decursul acestui timp, activitatea Eului nu se limitează numai la prelucrarea plastică a creierului, ci el trebuie să înveţe trei dintre cele mai importante lucruri pentru existenţa sa pământească.

Primul lucru pe care-l învaţă este orientarea propriei sale corporalităţi în spaţiu. Omul de astăzi nesocoteşte însemnătatea acestui lucru. Cu aceasta atingem cea mai esenţială deosebire dintre om şi animal. Animalul este predestinat să-şi dezvolte echilibrul în spaţiu, într-un anumit fel; un animal este predestinat pentru a fi căţărător, altul înotător, ş.a.m.d. Animalul este dinainte astfel organizat încât se integrează în mod corect în spaţiu. Lucrurile stau la fel la toate animalele, până sus la mamiferele cele mai asemănătoare omului. Dacă zoologii ar reflecta asupra acestui fapt, ei ar accentua mai puţin, de exemplu, asupra faptului că omul şi animalul au atâtea oase, muşchi de acelaşi fel, ş.a.m.d., căci aceasta are o importanţă mult mai mică decât faptul că omul nu este înzestrat dinainte cu însuşirile necesare integrării lui în spaţiu. Aceste însuşiri trebuie să le plăsmuiască mai întâi din întreaga sa fiinţă. Este deosebit de semnificativ că omul trebuie să lucreze asupra lui însuşi, pentru ca dintr-o fiinţă care nu poate umbla, să devină o fiinţă care umblă vertical. Omul, el însuşi este acela care-şi dă poziţia verticală, care-şi dă poziţia de echilibru în spaţiu. El însuşi îşi creează o relaţie cu gravitaţia. O concepţie care nu vrea să pătrundă în adâncul lucrurilor, desigur va putea uşor combate acest lucru, cu argumente aparent valabile. S-ar putea spune că omul este organizat tocmai în vederea mersului său vertical, după cum animalele căţărătoare sunt organizate pentru a se căţăra. Dar o cercetare mai atentă ne poate arăta că la animal, particularitatea organismului său este cea care-i determină poziţia în spaţiu. La om însă, sufletul este cel care intră într-o relaţie cu spaţiul şi constrânge organismul.

Al doilea lucru la învăţarea căruia omul este propriul său dascăl, învăţând din propria sa entitate care trece, mereu aceeaşi, din încorporare în încorporare, este vorbirea. Prin ea omul stabileşte o legătură cu semenii săi. Datorită acestei legături omul ajunge purtătorul acelei vieţi spirituale care, la început, pornind din el, pătrunde lumea fizică. Pe bună dreptate se accentuează adeseori că un om, care ar fi dus pe o insulă izolată înainte de a fi învăţat să vorbească, şi acolo nu ar convieţui cu alţi oameni, nu ar învăţa să vorbească. Elementele ereditare sădite în noi pentru viitor nu depind de faptul că trăim sau nu cu alţi oameni. Aşa, de pildă, omul este dinainte determinat, prin condiţiile ereditare, ca în al şaptelea an al vieţii să-şi schimbe dinţii. Chiar dacă ar trăi pe o insulă izolată, dacă ar avea posibilitatea să crească, el şi-ar schimba dinţii. Însă a vorbi, învaţă numai dacă este stimulată fiinţa sa sufletească, pe care o poartă dintr-o viaţă pământească în alta. Omul trebuie să-şi formeze germenul pentru dezvoltarea laringelui său în acel timp în care încă nu are conştienţa Eului. Înaintea timpului de care-şi aminteşte, trebuie să pună germenul pentru formarea laringelui său, aşa încât laringele să poată deveni organ al vorbirii.

Există apoi un al treilea lucru despre care se ştie şi mai puţin că omul îl învaţă prin el însuşi, prin ceea ce poartă în lăuntrul său din încorporare în încorporare. Aceasta este viaţa în cadrul lumii gândurilor. Prelucrarea creierului se întreprinde pentru motivul că el este organul gândirii. La începutul vieţii, acest organ este încă plastic, pentru că omul însuşi trebuie să-l plăsmuiască într-un instrument al gândirii sale, corespunzător fiinţei pe care o poartă din viaţă în viaţă. Îndată după naştere, creierul se prezintă potrivit forţelor moştenite de la părinţi, bunici, ş.a.m.d., dar omul trebuie să exprime în gândirea sa ceea ce este el ca fiinţă proprie, ca rezultat al vieţilor sale pământeşti anterioare. De aceea, particularităţile moştenite ale creierului său trebuie apoi să le transforme când, după naştere, va fi devenit independent de părinţi, bunici, ş.a.m.d.

Vedem că în primii ani omul face lucruri deosebit de însemnate. El lucrează asupra sa, în sensul celei mai înalte înţelepciuni. Şi într-adevăr, dacă ar depinde de propria sa pricepere, el nu ar putea duce la îndeplinire ceea ce trebuie să îndeplinească în primii ani ai vieţii fără priceperea sa. De ce împlineşte omul toate acestea din adâncuri sufleteşti ce se află în afara conştienţei sale? Aceasta se întâmplă pentru că în primii ani ai vieţii, mai mult ca mai târziu, sufletul omului, întreaga sa fiinţă, este strâns legată de lumile spirituale ale ierarhiilor superioare. Pentru clarvăzătorul care a parcurs o astfel de evoluţie spirituală încât poate urmări fenomenele suprasensibile reale, punctul până la care se poate întoarce cu amintirea este de o însemnătate imensă. În timp ce ccea ce noi numim „aura copilului“ învăluie copilul în primii ani ai vieţii ca o minunată putere omenească-supraomenească – îl învăluie în aşa fel încât această aură a copilului, adică partea superioară propriu-zisă a omului, îşi are peste tot continuarea sa în lumea superioară –, în acel punct până la care omul se poate întoarce cu amintirea, această aură pătrunde în interiorul omului. Până la acest punct din trecutul vieţii sale, omul se poate simţi un Eu coerent, fiindcă ceea ce mai înainte era unit cu lumile superioare, în acel moment s-a strămutat în Eul său. Începând cu acest moment, conştienţa sa se pune peste tot în legătură cu lumea exterioară. În copilărie acest lucru încă nu se întâmpla. Pe atunci lucrurile erau aşa ca şi cum ar fi plutit în jurul lui ca o lume de vise. Omul lucrează asupra sa dintr-o înţelepciune care nu este în el. Această înţelepciune este mai puternică, mai cuprinzătoare decât toată înţelepciunea conştientă de mai târziu. Această înaltă înţelepciune se întunecă pentru sufletul omenesc, care primeşte în schimbul ei conştienţa. Ea acţionează adânc în corporalitate din lumea spirituală, aşa încât prin ea omul îşi poate plăsmui creierul din spirit. Pe bună dreptate se poate spune că de la un copil poate învăţa şi omul cel mai înţelept. Căci ceea ce lucrează într-un copil este înţelepciunea care, mai târziu, nu intră în conştienţă, şi prin care omul comunică, oarecum ca printr-o „legătură telefonică“, cu entităţile spirituale în a căror lume el se găseşte între moarte şi o nouă naştere. Din această lume se mai revarsă ceva în aura copilului care, ca fiinţă singulară, se află direct subordonat întregii lumi spirituale de care aparţine. Puterile spirituale din această lume se revarsă încă în copil. Ele încetează de a se mai revărsa în acel momtnt al vieţii până la care omul se întoarce cu amintirea obişnuită. Acestea sunt puterile care îl fac capabil pe om să ajungă într-un anumit raport cu forţa gravitaţională. Şi tot ele sunt acelea care formează laringele său, care îi modelează creierul în aşa fel încât el să fie un instrument viu pentru exprimarea gândirii, a simţirii şi a voinţei sale.

Ceea ce se manifestă în cea mai mare măsură în copilărie, faptul că omul lucrează dintr-un Eu care se află încă în legătură directă cu lumile spirituale superioare, se menţine până la un anumit grad şi în anii de mai târziu ai vieţii, cu toate că raporturile se schimbă în sensul arătat. Când, într-o epocă mai târzie a vieţii, ne dăm seama că înainte cu câţiva ani am spus ori am făcut lucruri pe care abia acum le înţelegem, înseamnă că înainte ne-am lăsat călăuziţi din sfera unei înţelepciuni mai înalte. Şi abia după ani am ajuns să înţelegem motivele care ne-au determinat comportamentul. Din toate acestea putem simţi cum, îndată după naştere, nu ne-am îndepărtat cu totul de lumea în care eram înainte de a intra în existenţa fizică, şi cum de fapt niciodată nu ne putem îndepărta cu totul de ea. Partea noastră de spiritualitate superioară pătrunde până în viaţa noastră fizică şi ne urmează. Adeseori avem presentimentul că ceea ce sălăşluieşte în om nu este doar un Eu superior, care trebuie dezvoltat treptat, ci este un lucru deja existent, care ne determină atât de des să ne depăşim pe noi înşine.

Toate idealurile pe care le poate nutri omul, toate creaţiile sale artistice, dar şi tot ceea ce poate produce ca puteri naturale de tămăduire în trupul său, prin care se realizează o compensare continuă a vătămărilor prilejuite de viaţă, toate acestea nu provin de la raţiunea obişnuită, ci de la puterile mai adânci care lucrează în primii ani la orientarea noastră în spaţiu, la plăsmuirea laringelui şi a creierului nostru. Căci aceleaşi puteri continuă să acţioneze şi mai târziu în om. Când, adesea în cazul unor grave îmbolnăviri, se spune că aici nu mai pot ajuta forţe exterioare, ci organismul trebuie să dezvolte puterile de vindecare, atunci avem în vedere acţiunea plină de înţelepciune a unor puteri care există în om. Din acelaşi izvor provin şi puterile cele mai bune prin care ajungem la cunoaşterea lumii spirituale, adică la o adevărată clarvedere.

Se pune acum întrebarea: de ce puterile superioare despre care am vorbit, acţionează în om numai în primii ani ai copilăriei?

O parte a răspunsului poate fi uşor de dat, căci el constă din următorul fapt: dacă acele puteri superioare ar acţiona şi mai departe în acelaşi mod, omul ar rămâne mereu copil; el nu ar ajunge la o deplină conştienţă a Eului. Trebuie să se transpună în propria sa fiinţă ceea ce înainte acţiona din afară. Există însă un motiv şi mai însemnat, a cărui cunoaştere, mai mult decât cele spuse aici, ne va lămuri asupra tainelor vieţii omeneşti, şi acesta este următorul: prin ştiinţa spirituală putem afla că trupul omenesc, aşa cum se prezintă în actualul stadiu de evoluţie a Pământului, este rezultatul unei deveniri. El a evoluat din stări anterioare până la actuala sa formă. Ştim din ştiinţa spiritului că această evoluţie s-a petrecut prin acţiunea anumitor puteri asupra fiinţei omeneşti integrale. Anumite puteri au acţionat asupra trupului fizic, altele asupra trupului eteric şi altele asupra trupului astral; entitatea omenească a ajuns la forma ei actuală prin aceea că asupra ei au acţionat acele fiinţe pe care le numim luciferice şi ahrimanice. Prin aceste puteri, entitatea omenească a devenit, într-un anumit fel, mai rea decât ar fi trebuit să devină în cazul când ar fi fost active numai acele puteri care provin de la conducătorii spirituali ai lumilor, conducători care vor să promoveze evoluţia omului în linie dreaptă. Cauza durerilor, a bolilor şi chiar a morţii trebuie căutată în faptul că, în afară de fiinţele care promovează evoluţia omului în linie dreaptă, acţionează şi cele luciferice şi ahrimanice, care se pun mereu de-a curmezişul evoluţiei în linie dreaptă. În ceea ce omul aduce în existenţă prin naştere, se află ceva care este mai bun decât tot ceea ce poate face omul din acesta în viaţa sa de mai târziu.

În primii ani ai copilăriei, puterile luciferice şi ahrimanice au numai o slabă influenţă asupra fiinţei omeneşti; în mod esenţial, ele sunt active numai în tot ce face omul din sine prin viaţa sa conştientă. Dacă omul ar păstra în sine, în deplina ei putere, acea parte a fiinţei sale care este mai bună decât cealaltă, dacă ar păstra-o timp mai îndelungat decât primii ani ai copilăriei, atunci nu ar ţine piept acţiunii acesteia, deoarece puterile luciferice şi ahrimanice antagoniste îi slăbesc entitatea sa integrală. În lumea fizică omul are un astfel de organism încât el nu poate suporta puterile nemijlocite ale lumii spirituale, care acţionează asupra lui în primii ani ai copilăriei, decât atâta vreme cât are organismul fraged şi plastic de copil. El s-ar frânge dacă forţele care stau la temelia orientării în spaţiu, a formării laringelui şi al creierului, ar continua să acţioneze în mod nemijlocit şi în restul vieţii. Aceste forţe sunt atât de puternice încât, dacă ar acţiona şi mai târziu, organismul nostru ar trebui să tânjească sub sfinţenia lor. Omul trebuie să se folosească de aceste forţe numai în acele preocupări care-l pun în legătură conştientă cu lumea suprasensibilă.

Din aceasta se desprinde un gând care are mare însemnătate când este înţeles în mod corect. În Noul Testament el este exprimat prin cuvintele: „De nu veţi fi ca aceşti prunci, nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor“ . Căci care este cel mai înalt ideal al omului, dacă acceptăm cele ce s-au spus mai înainte. Este într-adevăr acesta: să ne apropiem din ce în ce mai mult de ceea ce putem numi un raport conştient cu puterile care acţionează inconştient asupra omului în primii ani ai copilăriei. Dar trebuie să avem în vedere că omul ar trebui să sucombe sub stăpânirea acestor puteri dacă ele ar acţionadirect în viaţa sa conştientă. De aceea, pentru dobândirea facultăţilor prin care se ajunge la perceperea lumilor suprasensibile, este necesară o pregătire scrupuloasă. Această pregătire are ca scop să-l facă pe om în stare să suporte ceea ce nu ar putea suporta în viaţa obişnuită.

*

Trecerea prin reîncorporări succesive îşi are însemnătatea sa pentru întreaga evoluţie a fiinţei omeneşti. În trecut, fiinţa omenească a păşit prin vieţi succesive; ea continuă să păşească, şi paralel evoluează şi Pământul. Va veni odată clipa în care Pământul va fi ajuns la sfârşitul ciclului său de evoluţie; atunci planeta pământească, ca fiinţă fizică, se va detaşa de totalitatea sufletelor omeneşti, aşa cum se detaşează la moarte corpul omenesc de spirit, când sufletul omului, pentru a trăi mai departe, intră în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere. Ţinând seama de aceasta, trebuie să considerăm ca cel mai înalt ideal faptul ca, la moartea fizică a Pământului, omul să fie atât de departe încât să-şi fi însuşit într-adevăr toate roadele pe care le poate dobândi din viaţa pământească.

Forţele opuse acelora care acţionează asupra omului în copilăria sa, vin din organismul pământesc. După ce acest organism pământesc se va detaşa de viaţa pământească, pentru ca omul să-şi fi atins atunci ţinta sa, el ar trebui să fi ajuns atât de departe încât să se poată dărui cu întreaga sa fiinţă puterilor care, în prezent, sunt active numai în copilărie. Aşadar sensul evoluţiei de-a lungul repetatelor vieţi pământeşti este ca omul întreg, chiar şi partea conştientă din el, să devină treptat expresie a puterilor care acţionează asupra lui sub influenţa lumii spirituale – fără ca el să fie conştient de aceasta – în primii ani ai vieţii. Gândul, pe care sufletul şi-l însuşeşte dintr-o astfel de concepţie, trebuie să-l umple de smerenie şi de conştienţa corectă a demnităţii omeneşti. Acest gând este: omul nu este singur; în el trăieşte ceva ce-i poate da mereu convingerea că se poate depăşi pe sine însuşi, se poate înălţa la principii care-l depăşesc de pe acum şi care se vor dezvolta cu fiecare viaţă viitoare. Acest gând poate lua o formă din ce în ce mai precisă. El ne oferă un sentiment de nemăsurată linişte şi înălţare, dar ne străbate sufletul cu smerenia şi modestia corespunzătoare. Ce are, în acest sens, omul în sine? Într-adevăr un om superior, un om divin de care se poate simţi străbătut în mod viu şi despre care poate spune: El este conducătorul meu în mine.

Pornind de la asemenea puncte de vedere, în suflet se strecoară foarte uşor gândul că, prin tot ce putem face, trebuie să căutăm armonia cu ceea ce este mai înţelept în fiinţa omenească decât inteligenţa conştientă. Şi aceste puncte de vedere ne îndreaptă luarea aminte de la Eul nemijlocit conştient, la un Eu mai extins, faţă de care tot ceea ce este mândrie falsă şi supraapreciere în fiinţa omenească, poate fi şters şi combătut. Acest sentiment dă naştere altui sentiment, care ne deschide o înţelegere corectă cu privire la felul în care, în prezent, omul este nedesăvârşit; şi acest sentiment ne dă putinţa să cunoaştem cum ajunge el desăvârşit, când, în viitor, spiritualitatea mai cuprinzătoare, care domină în el, va putea avea, faţă de conştienţa sa, aceeaşi relaţie pe care o are ea în primii ani ai copilăriei faţă de viaţa sufletească inconştientă.

Dacă amintirea se structurează adeseori astfel încât nu ajunge până în al patrulea an al copilăriei, se poate totuşi spune că influenţa tărâmului spiritual superior se exercit, în sensul de mai sus, în cursul primilor trei ani ai vieţii. La sfârşitul acestui interval de timp omul ajunge în stare să lege impresiile lumii exterioare cu reprezentarea Eului său. Este corect să spunem că această reprezentare coerentă a Eului poate fi urmărită până la punctul la care ne putem întoarce cu amintirea. Totuşi va trebui să spunem că amintirea retrospectivă ajunge esenţialmente, în general, până la începutul celui de al patrulea an al vieţii; numai că faţă de începuturile unei conştienţe clare a Eului amintirea este atât de slabă, încât această conştienţă clară incipientă rămâne neobservată. De aceea, în general, putem spune că puterile superioare, care îl determină pe om în anii copilăriei, pot fi active timp de trei ani. În actuala epocă de mijloc a Pământului, omul este astfel organizat încât poate prelua aceste forţe numai timp de trei ani.

Dacă am avea înaintea noastră un om, şi dacă cu ajutorul unor puteri cosmice am putea îndepărta din acest om Eul său obişnuit – aşadar ar trebui să admitem că s-ar putea ajunge să îndepărtăm din trupul fizic, eteric şi astral acest Eu obişnuit, care a mers cu omul prin încorporări –, şi că am putea apoi aduce în cele trei trupuri un Eu care acţionează în legătură cu lumile spirituale, ce ar trebui să se întâmple cu un astfel de om? După trei ani, corpul său ar trebui să sucombe! Ar trebui să se întâmple ceva, prin Karma lumii, ca fiinţa spirituală, care stă în legătură cu lumile superioare, să nu poată trăi mai mult de trei ani în acest corp*. Abia la sfârşitul tuturor vieţilor pământeşti, omul va putea avea în sine ceea ce-i va da putinţa să trăiască mai mult de trei ani în uniune cu acea fiinţă spirituală. Dar atunci omul îşi va spune: Nu eu, ci această fiinţă superioară în mine, care era mereu prezentă, ea lucrează acum în mine. Până atunci el nu poate spune încă aceasta ci, cel mult, el simte această fiinţă superioară, dar încă nu a ajuns până acolo cu Eul său omenesc real încât să-l facă să vieţuiască pe deplin în sine însuşi.

*La trecerea de la copilărie la vârsta următoare, capacitatea de viaţă a organismului uman se menţine pentru că acesta se poate schimba în acest timp. La o vârstă mai avansată, el nu se mai poate schimba; din această cauză el nu poate coexista cu acea Sine. 

Dacă în epoca de mijloc a evoluţiei pământeşti ar fi existat în lume, cândva, un organism omenesc, care prin anumite puteri cosmice s-ar fi eliberat la o vârstă mai târzie de Eul său şi în schimb ar primi în sine acel Eu, care altfel nu acţionează decât în primii trei ani ai copilăriei şi care s-ar afla în legătură cu lumile superioare în care se găseşte omul între moarte şi o nouă naştere, câtă vreme ar putea trăi un asemenea Eu în corpul omenesc? Aproximativ trei ani. Căci atunci ar trebui să se întâmple ceva prin karma lumii, care să nimicească acel organism omenesc.

Cele presupuse aici, s-au şi întâmplat în istorie. Organismul omenesc care se afla în momentul primirii botezului lui Ioan în Iordan, când Eul lui Iisus din Nazaret a plecat din cele trei corpuri, acest organism, după botez, ascunde într-o formă deplin conştientă acea Sine superioară a omenirii, care de altfel acţionează în oameni inconştient, acţionează ca înţelepciune cosmică la vârsta primei copilării. În aceste împrejurări a fost dată necesitatea ca acest Eu, care se află în legătură cu lumea spirituală, să poată trăi într-un organism pământesc corespunzător numai trei ani. Lucrurile au trebuit să decurgă apoi în aşa fel încât după trei ani viaţa pământească a acestei fiinţe să ia sfârşit.

Evenimentele exterioare, care au intervenit în viaţa lui Iisus Christos, trebuie înţelese neapărat în sensul că ele sunt condiţionate de cauzele lăuntrice discutate. Ele se prezintă ca expresie exterioară a acestor cauze.

Prin aceasta am arătat legătura mai profundă dintre principiul conducător în om, care se revarsă crepuscular în copilăria noastră, care acţionează întotdeauna sub suprafaţa conştienţei noastre drept ceea ce este cel mai bun în noi, şi acel principiu care odinioară a intrat în întreaga evoluţie a omenirii, sălăşluind timp de trei ani într-un înveliş omenesc.

Ce ni se arată în acest Eu „superior“, care este în legătură cu ierarhiile spirituale, şi care în acea vreme a intrat în trupul omenesc al lui Iisus din Nazaret astfel că intrarea sa este prezentată simbolic sub semnul spiritului ce coboară în înfăţişarea porumbelului prin cuvintele: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, pe care astăzi L-am conceput!“ (căci acestea erau cuvintele în textul original) [ 3 ] ? Când reflectăm asupra acestei imagini, aşezăm în faţa noastră cel mai înalt ideal omenesc. Căci ea nu înseamnă nimic altceva decât că în istoria lui Iisus din Nazaret se spune: „În fiecare om putem recunoaşte pe Christos!“ Şi chiar dacă n-ar exista nici o Evanghelie şi nici o tradiţie care să spună că a trăit cândva un Christos, cu toate acestea, prin cunoaşterea naturii umane am descoperi că Christos trăieşte în om.

A cunoaşte puterile care acţionează asupra omului în prima copilărie, înseamnă a-L cunoaşte pe Christos în om. Se naşte acum întrebarea: oare această cunoaştere ne duce şi la recunoaşterea faptului că acest Christos a trăit într-adevăr odată într-un corp omenesc pe pământ? La această întrebare se poate da un răspuns afirmativ, chiar fără a recurge la documente istorice. Căci o adevărată cunoaştere de sine, întemeiată pe clarvedere, duce pe omul de astăzi până acolo încât să recunoască în sufletul omenesc puteri care emană din acest Christos. În primii trei ani ai copilăriei aceste puteri acţionează în om fără ca el să contribuie cu ceva la aceasta. Ele pot acţiona şi în viaţa de mai târziu, dar numai atunci când omul îl caută pe Christos în sine, prin cufundare lăuntrică. Omul însă nu a putut găsi în sine pe Christos întotdeauna, aşa cum îl găseşte astăzi. Au existat vremuri în care nici o adâncire lăuntrică nu-l putea duce pe om la Christos. Că lucrurile stau aşa, ne învaţă tot cunoaşterea clarvăzătoare. În epoca intermediară dintre acel trecut, în care omul nu-L putea găsi pe Christos în sine, şi prezent, când îl poate găsi, în acea epocă a avut loc viaţa pământească a lui Christos, şi tocmai această viaţă pământească este cauza pentru care omul îl poate găsi pe Christos în sine în felul arătat. Pe această cale, cunoaşterea clarvăzătoare obţine dovada despre viaţa pământească a lui Christos, fără să fie nevoită a se folosi de documente istorice.

Am putea gândi că Christos ar fi spus: Eu vreau să fiu pentru voi oamenii un ideal care, ridicat în spirit, să reprezinte pentru voi ceea ce de altfel se împlineşte în trup. În primii ani ai vieţii, omul învaţă din spirit să umble în lumea fizică; aceasta înseamnă că omul îşi dirijează din spirit calea vieţii sale pământeşti. El învaţă să vorbească. Aceasta înseamnă că omul învaţă din spirit să exprime adevărul sau, cu alte cuvinte, omul dezvoltă fiinţa adevărului din sunete în primii trei ani ai vieţii. Şi chiar viaţa pe care omul o trăieşte pe Pământ ca fiinţă-Eu, îşi capătă organul vieţii prin ceea ce se dezvoltă în primii trei ani ai copilăriei. Aşadar, sub raport trupesc, omul învaţă să umble, adică să afle „calea“, el învaţă să reprezinte „adevărul“ prin organismul său, şi el învaţă din spirit să manifeste „viaţa“ în trup. Nu putem concepe o tălmăcire mai bună decât cea de sus a următoarelor cuvinte din Evanghelie: „Dacă nu veţi fi ca pruncii aceştia, nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor“. Şi trebuie să înţelegem marea însemnătate a cuvintelor care exprimă fiinţa-Eu a lui Christos, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!“ După cum puterile spirituale superioare plăsmuiesc organismul copilului – fără ca el să fie conştient de aceasta – în aşa fel încât să devină trupeşte o expresie pentru cale, adevăr şi viaţă, tot aşa, prin faptul că se pătrunde cu Christos, spiritul omului devine treptat în mod conştient purtătorul căii, al adevărului şi al vieţii. Prin aceasta, în cursul devenirii pământeşti, spiritul omenesc devine puterea care domină în el prima copilărie, fără ca atunci omul să fie purtătorul conştient al acestei puteri.

Asemenea cuvinte, ca acelea despre cale, adevăr şi viaţă sunt în stare să deschidă porţile veşniciei. Ele se îi răsună omului din adâncurile sufletului său, atunci când cunoaşterea de sine este o cunoaştere adevărată, reală.

Asemenea consideraţiuni ne deschid o dublă perspectivă asupra conducerii spirituale a omului şi a omenirii. Prin cunoaştere de sine, omul îl găseşte pe Christos în sine însuşi; îl găseşte drept conducătorul la care, de când a trăit Christos pe Pământ, putem ajunge întotdeauna, fiindcă el este mereu în om. Dacă aplicăm acum asupra documentelor istorice ceea ce am aflat pe această cale, fără ajutorul lor, abia atunci ni se descoperă adevărata natură a acestor documente. Ele exprimă, din punctul de vedere istoric, ceva ce se revelează prin sine însuşi în interiorul sufletului. Din această cauză ele pot fi socotite ca aparţinând acelei conduceri a omenirii care este menită să promoveze orientarea sufletului asupra lui însuşi.

Dacă înţelegem în acest fel sensul etern al cuvintelor „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa“, putem simţi că nu este îndreptăţită întrebarea: De ce reapare omul în existenţa pământească întotdeauna copil, chiar şi după ce a parcurs multe încorporări? Căci se arată că această aparentă imperfecţiune este o amintire permanentă a celui mai înalt principiu care trăieşte în om. Şi niciodată nu ni se poate aminti îndeajuns, cel puţin de fiecare dată când intrăm într-o viaţă, de ceea ce este omul potrivit acelei entităţi care stă la baza întregii existenţe pământeşti dar care nu este atinsă de imperfecţiunile acestei existenţe.

Nu este bine ca în ştiinţa spiritului, în teosofie, sau în general în ocultism să se definească prea mult, să se vorbească mult în noţiuni. Este mai bine să descriem şi să încercăm să trezim un sentiment pentru ceea ce există cu adevărat. Din această cauză, vom încerca să dăm naştere şi aici unui sentiment despre ceea ce caracterizează primii trei ani ai vieţii omeneşti şi cum se înfăţişează aceasta în lumina care radiază din crucea de pe Golgota. Acest sentiment ne spune că prin evoluţie trece un impuls despre care, pe bună dreptate, se poate afirma că prin el, cuvântul apostolului Pavel trebuie să devină adevăr: „Nu eu, ci Christos în mine“ . Este doar necesar să ştim ce este omul în realitate, şi pornind de la o astfel de cunoştinţă ne apropiem de înţelegerea fiinţei lui Christos. Dar dacă, printr-o adevărată cunoaştere a omenirii, ajungem la această concepţie despre Christos, şi dacă ştim că pe Christos îl descoperim mai uşor abia când îl căutăm în noi înşine, şi numai apoi ne întoarcem la documentele biblice, abia atunci Biblia dobândeşte imensa ei valoare. Şi nu există un om care să preţuiască mai mult şi mai conştient Biblia, ca omul care l-a găsit pe Christos în felul arătat. Să ne reprezentăm că ar coborî pe Pământ o fiinţă, să zicem un locuitor al planetei Marte, care nu a auzit niciodată ceva despre Christos şi faptele sale. Un astfel de locuitor al planetei Marte nu ar înţelege multe din cele ce se petrec pe Pământ. Multe din lucrurile care-i interesează pe oamenii de azi, pe această fiinţă n-ar interesa-o. Dar ar interesa-o un lucru. Ar interesa-o impulsul central al evoluţiei pământeşti: Christos, aşa cum îl exprimă însăşi fiinţa omului! Cine a înţeles acest lucru, acela recunoaşte cu adevărat Biblia; căci el află, exprimat în Biblie într-un mod minunat, ceea ce mai înainte privise în sine, şi-şi spune apoi: nu am nevoie de o educaţie specială pentru preţuirea Evangheliilor, ci apar în faţa acestora ca un om deplin conştient, şi prin ceea ce am cunoscut datorită ştiinţei spirituale, ele îmi apar în întreaga lor măreţie.

Nu se exagerează când se afirmă că va veni o vreme în care oamenii vor fi de părere că cei ce au învăţat prin ştiinţa spirituală să aprecieze just conţinutul Evangheliilor, aceia vor recunoaşte acestor scrieri caracterul de scrieri conducătoare ale omenirii, într-un sens care va fi mai justificat faţă de aceste scrieri decât până în prezent. Abia prin cunoaşterea fiinţei omeneşti va învăţa omenirea să recunoască sensul profund al acestor documente. Atunci ne vom spune: dacă în Evanghelii găsim acele lucruri ce ţin în felul acesta de fiinţa omului, acestea trebuie să fi ajuns în ele prin oamenii care le-au scris pe Pământ. Aşa încât mai cu seamă pentru autorii acestor documente trebuie să fie valabile caracteristicile arătate mai sus, pe care, în cazul unei reflecţiuni adevărate – cu atât mai mult cu cât înaintăm în vârstă –, trebuie să le spunem despre propria noastră viaţă. Am făcut lucruri pe care nu le înţelegem decât după ce au trecut mulţi ani. În autorii Evangheliilor trebuie să vedem oameni care au scris din acel Eu superior, care acţionează în om în anii copilăriei sale. Astfel, Evangheliile sunt scrieri care-şi au originea în înţelepciunea care-l plăsmuieşte pe om. Omul este revelaţia spiritului prin trupul său: Evangheliile sunt o astfel de revelaţie, prin scriere.

Cu asemenea premise, şi noţiunea de inspiraţie îşi recapătă însemnătatea sa adevărată. Aşa cum în primii trei ani ai copilăriei, în creier lucrează puteri superioare, tot aşa în sufletul autorilor Evangheliilor s-au imprimat, din lumile spirituale, puteri din care s-au scris Evangheliile. Într-o asemenea faptă se exprimă conducerea spirituală a omenirii. Omenirea trebuie într-adevăr condusă, când înlăuntrul ei acţionează persoane care scriu documente din aceleaşi puteri din care, cu atâta înţelepciune, este plăsmuit şi omul. Şi aşa cum omul spune ori face lucruri pe care le înţelege abia la o vârstă mai târzie, tot aşa omenirea şi-a creat în autorii Evangheliilor mijlocitorii care au furnizat în scrierile lor revelaţii ce vor putea fi înţelese abia încetul cu încetul. Pe măsură ce omenirea va înainta, ea va afla din ce în ce mai multă înţelegere pentru aceste documente. Omul poate simţi în sine conducerea spirituală; omenirea o poate simţi însă în acele persoane care acţionează în felul Evangheliştilor.

Conceptul de conducere a omului, dobândit pe această cale, poate fi extins acum în anumite privinţe. Să presupunem că un om a găsit discipoli; câţiva oameni care îi acceptă învăţătura. Prin adevărata cunoaştere de sine, un asemenea om îşi va da seama că, tocmai faptul că a găsit discipoli, îi dă sentimentul că ceea ce are de spus nu vine de la el. Mai degrabă lucrurile se prezintă în sensul că puterile spirituale din lumile superioare vor să se reveleze discipolilor, şi acestea găsesc în învăţător instrumentul potrivit pentru a se revela.

Un asemenea om va ajunge uşor la gândul: când eram copil, am lucrat cu puteri care acţionau din lumea spirituală şi ceea ce pot da acum mai bun din mine trebuie să acţioneze tot din lumea superioară, nu trebuie să-l consider ca aparţinând conştienţei mele obişnuite. Un astfel de om poate să spună: ceva demonic, ceva ca un demon – dar cuvântul „demon“ luat în sensul unei puteri spirituale bune – acţionează prin mine dintr-o lume spirituală, asupra discipolilor. Aşa ceva simţea Socrate, despre care Platon povesteşte că el vorbea despre „daimonul“  său ca despre ceva ce-l conducea şi-l dirija. S-au făcut multe încercări pentru a se explica acest „daimon“ al lui Socrate. Îl putem însă explica numai dacă vrem să ne dăruim gândului că Socrate putea simţi ceva asemănător celor ce am înfăţişat mai sus. Putem înţelege atunci şi faptul că, de-a lungul a trei, patru secole cât a acţionat principiul socratic în Grecia, prin Socrate a intrat în lumea grecească o dispoziţie care a acţionat ca pregătire pentru un alt mare eveniment. Sentimentul că aşa cum este, omul nu este tot ceea ce pătrunde în el din lumile superioare, acest sentiment a continuat să acţioneze mai departe. Cei mai buni dintre aceia care aveau acest sentiment, sunt cei care au înţeles mai bine cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine!“ căci aceştia îşi puteau spune: Socrate a vorbit încă despre ceva care acţiona daimonic din lumile superioare; prin idealul christic ne devine clar despre ce a vorbit Socrate. Socrate nu putea vorbi despre Christos, fiindcă pe vremea sa încă nimeni nu putea găsi în sine fiinţa lui Christos.

Aici simţim iarăşi ceva despre conducerea spirituală a omenirii. Nimic nu poate intra în lume, fără o pregătire. Pentru ce a găsit Pavel cei mai buni adepţi tocmai în Grecia? Fiindcă acolo socratismul pregătise terenul prin sentimentul amintit. Aceasta înseamnă: ceea ce se întâmplă în evoluţia omenirii mai târziu, ne duce înapoi la evenimentele care au acţionat mai înainte, dând oamenilor maturitatea necesară pentru a primi cele ce s-au petrecut mai târziu. Nu simţim oare cât de departe ajunge impulsul conducător care străbate evoluţia omenească, şi cum aşează el, la momentul potrivit, oamenii potriviţi acolo unde are evoluţia nevoie de ei? În general, conducerea omenirii se exprimă în primul rând în asemenea fapte.

About FIVEBLUEAPPLES

"Poti face tot ce doresti insa nimanui rau" Aleister Crowley FIVEBLUEAPPLES este un spatiu in care studiem si comentam simbolul esoteric , principiile alchimice a celor 5 mistere si autocunoasterea Sinelui. Bazat pe teorii Jungiene incercam sa refacem dand sens explicativ drumului in Legenda Personala urmand simbolulrile Arcanelor Majore ale Tarotului in sens filosofic desigur. FIVEBLUEAPPLES nu este si nu va fi o organizatie sau religie ; este un spatiu care reuneste persoane cu dorinta cunoasterii , cu puterea personalitatii si cu frumusetea interioara indiferent de crez religios ,sex sau nationalitate. Militam pentru armonie, pentru umanism si liberalism si punem egal fara nici cea mai mica diferenta intre femeie si barbat. Consideram ca sec. XXI este secolul reanvierii spiritualitatii si inceputul unei noi ere a marilor Revelatii. Mottoul nostru este: "Faci tot ce doresti dar nimanui rau!" Adm blog . USA : Gabriel Fischer Adm blog Canada: Nina Russell Adm account Australia : Dan Izvernariu

We check our emails several times each day and will respond to your enquiry as soon as possible

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s